Capitolul 3 COMUNITĂŢI VIRTUALE. COMUNITĂŢI ON-LINE  

 

„Întreaga artă a predării este de a trezi curiozitatea naturală a minţilor tinere cu scopul de a o satisface după aceea.”

 

Anatole France  

 

După ce veţi parcurge acest capitol trebuie să ştiţi: ƒsă definiţi conceptele comunitate virtuală şi comunitate on-line; ƒsă descrieţi avantajele şi dezavantajele oferite de cele două categorii de comunităţi;  ƒsă identificaţi comunităţi on-line bazate pe interese (de exemplu, membrii comunităţii discută despre educaţie, tehnologii educaţionale etc.)  ƒsă identificaţi instrumentele de comunicare disponibile unei comunităţi on-line;  ƒsă analizaţi interacţiunea membrilor din cadrul unei anumite comunităţii on-line.  

             3.1. Comunităţi virtuale. Comunităţi on-line Comunităţile virtuale/on-line au devenit foarte populare în domeniul educaţional, deoarece încurajează învăţarea colaborativă şi lucrul în echipă. Antrenarea studenţilor într-o comunitate on-line permite atât studenţilor, cât şi profesorilor să-şi împărtăşească cunoştinţele tacite şi să crească performanţele şcolare32. Termenul „comunitatea virtuală” a fost utilizat pentru prima dată de Howard Rheingold în cartea cu acelaşi titlu, publicată în 1993. Discuţiile din cadrul cărţii variază de la The Well33, comunicarea mediată de computer şi grupuri sociale până la ştiinţa informaţiei. Tehnologiile la care făcea referire Rheingold erau Usenet, MUDs (Multi-User Dungeon) şi derivatele lor MUSHes şi MOOs, Internet Relay Chat (IRC), camere de chat (chat rooms), liste de discuţii electronice (electronic mailing lists). De asemenea, Rheingold sublinia beneficiile implicite pe care le are apartenenţa indivizilor la o comunitate virtuală, atât pentru confortul psihic individual, cât şi pentru societate în general.  
Comunitate virtuală grup variabil de persoane care interacţionează între ele, prin intermediul unor mijloace de comunicare sociale specifice, pentru atingerea unor obiective comune. 
Termenul „virtual” subliniază faptul că interacţiunea dintre membrii grupului nu este de tip „faţă în faţă”. Corespondenţa, telefonul sau Internetul sunt mijloace de comunicare care permit membrilor comunităţii să depăşească graniţele geografice sau politice, cu scopul iniţierii şi realizării de planuri şi proiecte comune.  Un tip foarte răspândit de comunitate virtuală este comunitatea online (Figura 2.1.). Progresele recente înregistrate de tehnologia informaţiei şi comunicării au constituit elementul principal care a determinat apariţia şi proliferarea acestui tip de comunitate34.  
Comunitate on-line comunitate virtuală ai cărei membri comunică unul cu altul prin intermediul unor instrumente interactive, cum ar fi forumuri, chat, site-uri ale reţelelor sociale sau lumi virtuale35. 
Interactivitatea măsura în care mesajele dintr-o secvenţă de comunicare sunt conectate între ele şi gradul de corelare a mesajelor ulterioare cu mesajele existente36.                                                
 
         Această definiţie a interactivităţii recunoaşte trei niveluri de comunicare37:  • comunicarea non-interactivă bidirecţională – este prezentă sub forma fluxului bilateral de mesaje; • comunicarea reactivă (sau cvasiinteractivă) – are loc atunci când există fluxul bilateral, iar mesajele ulterioare se referă la cele anterioare; • comunicarea complet interactivă – presupune ca mesajele ulterioare din orice secvenţă să ia în considerare nu doar mesajele care i-au precedat, ci mai mult, felul în care mesajele anterioare au fost reactive. Acest tip de interactivitate formează o realitate socială.                                                                                                                              36 F. Sudweeks & S. Rafaeli, How do you get a hundred strangers to agree: Computer mediated communication and collaboration, T. Harrison & T.D. Stephen (Eds), Computer networking and scholarship in the 21st century university. SUNY Press., 1994. 37 S. Rafaeli, [(HTML-Index 2)] Interacting with media: Para-social interaction and real interaction. B. D. Ruben & L. Lievrouw, (Eds.), Information and behavior, 3. Transaction Publishers, 1990, pp. 125-181.
   

Deoarece comunicarea este mediată de calculator, este mult mai uşor să fie identificate şi numărate interacţinile din cadrul grupului. În acelaşi timp, apariţia comunităţilor virtuale subliniază importanţa interacţiunilor umane. În general, o comunitate are ca element de bază grupul. Acesta trebuie să cuprindă persoane care să comunice periodic între ele în mod direct, iar numărul acestora trebuie să fie limitat astfel încât să permită comunicarea te tip faţă-în-faţă38. Dezvoltarea noilor tehnologii a schimbat radical semnificaţia noţiunii de grup.  Pentru ca o comunitate on-line să aibă durabilitate în timp, aceasta trebuie să îndeplinească un set minim de condiţii astfel:  • să existe un nivel minim de interactivitate între membrii comunităţii on-line – interactivitatea în cadrul grupului nu mai depinde de comunicarea de tip faţă-în faţă şi nu mai limitează numărul de persoane. Această cerinţă exclude anumite categorii de aplicaţii software. De exemplu, o listă de e-mail în care abonaţii primesc ştiri şi informaţii, dar nu pot să poarte discuţii interactive cu colegii abonaţi nu constiue instrumente utile unei comunităţi virtuale. • să existe un număr mare de persoane care comunică între ele, în mod evident, dacă există un o singură persoană care comunică nu poate exista interactivitate.  • să existe un spaţiu virtual în care membrii comunităţii pot interacţiona, deoarece membrii comunităţii au nevoie de un spaţiu virtual pe care să-l partajeze, în care să facă schimb de informaţii etc.  • să existe un nivel minim de sustenabilitate a membrilor, în sensul că un grup pentru a constitui o comunitate on-line trebuie să aibă un grad mare de aderare a persoanelor, dar şi o densitate mare de mesaje.  
3.2. Principalele instrumente de comunicare on-line Comunicarea în cadrul unei comunităţi se poate realiza prin folosirea unei game vaste de instrumente – atât sincrone, cât şi asincrone. Unele instrumente, precum wiki, bloguri şi chat-uri sunt numite instrumente „media sociale” sau „Web 2.0” deoarece au o componentă puternic socială şi permit utilizatorilor să colaboreze cum este cazul proiectelor. 
                                                
Cele mai utilizate instrumente de comunicare sunt:  - e-mail; - forum de discuţii; - wiki; - blog; - Webcast; - mesaj instant (IM) şi chat; - sondaj de opinie; - ecran de proiectare şi instrumente de distribuire pe ecrane; - conferinţa audio şi video. În general, instrumentele asincrone, precum forumurile şi wiki sunt mai potrivite pentru activităţile educaţionale care necesită reflecţie şi un interval mai mare de timp pentru a fi realizate. Discuţiile asincrone sunt deosebit de valoroase când studenţii sunt prea timizi sau nu au fluenţă în exprimare orală pentru a participa eficient la conversaţiile în timp real.  Cu toate acestea, instrumentele sincrone precum chat-urile şi conferinţele audio asigură o prezenţă socială ridicată. De exemplu, în clasele virtuale, studenţii pot folosi chat-urile pentru a face comentarii şi a răspunde la întrebări pe timpul prezentării. 
Tabelul 3.1.  Instrumente pentru comunicare sincronă/ asincronă 
SINCRONE ASINCRONE - chat şi Instant Messenger - conferinţe audio şi video - transmisiuni Web în timp real - distribuirea de aplicaţii - ecrane - apel selectiv - email - forum de discuţie - wiki - blog - transmisii Web 
3.3. Instrumente pentru comunicare asincronă 
E-mail Email-ul continuă s ă fie instrumentul cel mai popular pentru comunicarea on-line. Acesta permite grupurilor de persoane să se conecteze cu uşurinţă pentru a comunica sau schimba fişiere. 
   
40
Concret, listele de contacte sunt folosite pentru grupurile de discuţii şi buletine informative transmise de profesor unui grup de utilizatori studenţi. E-mailul este mecanismul cel mai simplu pentru comunicarea directă de tip unu-la-unu între profesor şi student. E-mailul este folosit pentru a lansa şi a răspunde unor întrebări individuale, mai degrabă decât pentru a răspunde unor întrebări de interes general. Dacă răspunsul este opţional, iar subiectul nu este de importanţă majoră, este mai bine ca întrebarea respectivă să fie postată pe un forum.  
Buletinele informative Buletinele informative pot fi utilizate pentru a transmite un mesaj către un grup de studenţi, de exemplu pentru a comunica studenţilor modificarea unor activităţi sau un eveniment (de exemplu, anunţuri urgente care privesc întreaga clasă, teste care se apropie, termene iminente, schimbări ale programării orare). Doar profesorul trebuie să transmită astfel de mesaje şi nu trebuie să o facă foarte des. Listele de contacte pot fi utilizate pentru discuţii şi partajarea de documente între membrii grupurilor restrânse (în special între cei care au acces limitat la Internet). Acestea facilitează lucrul în echipă cum ar fi proiectele de grup şi activităţile colaborative.  
Forum de discuţii Forumurile de discuţii reprezintă instrumentul principal pentru discuţii on-line. Acestea permit unui număr de profesori şi studenţi să comunice prin postarea de mesaje. Cu alte cuvinte, participanţii pot comunica în momente diferite prin comentarii scrise care rămân pe forum pentru ca alţi participanţi să le poată citi şi să răspundă la ele. Fiecare forum poate conţine una sau mai multe discuţii, care sunt formate din una sau mai multe mesaje şi răspunsuri.  În învăţământ, forumurile sunt folosite pentru discuţii pe teme specifice, lucru colaborativ la studii de caz, comentarii după orele de curs, etc. De asemenea, atât studenţii, cât şi profesorii pot posta sau citi mesaje şi pot răspunde la acestea. Forumurile de discuţii sunt mai potrivite pentru grupurile mari la care participanţii se pot alătura liber la discuţiile comune prin conectarea la platforma de învăţare (ca soluţie alternativă la a primi mai multe mesaje prin poşta electronică).
  
41
Wiki Un wiki este un site Web care poate fi editat on-line. Spre deosebire de paginile Web obişnuite, care sunt create offline şi apoi încărcate pe un server Web, wiki-urile sunt editate în timp real. Utilizatorii nu au nevoie de cunoştinţe tehnice speciale pentru a modifica paginile wiki existente sau pentru a adăuga pagini noi. Administratorul unui wiki poate specifica cine poate vizualiza şi edita site-ul sau subsecţiuni ale acestuia. De asemenea, administratorul poate permite oricui să folosească şi să editeze wiki-ul sau poate restricţiona permisiunile de editare pentru utilizatorii înregistraţi. Profesorii pot utiliza wiki atunci când doresc ca studenţii să lucreze în echipă la acelaşi document sau pentru a face schimb de idei şi resurse pe un subiect.  
Blog Un blog (prescurtare de la Web blog) este un instrument care permite utilizatorilor să partajeze, acceseze şi actualizeze informaţiile cu uşurinţă fără a deţine cunoştinţe de programare. Blogurile au fost create pentru a prezenta un conţinut ca o listă simplă de intrări asemenea unui jurnal.  Un blog permite profesorilor şi studenţilor să posteze on-line în mod regulat conţinut educaţional într-un format standardizat. Informaţile postate formează un comentariu sau un flux de idei actualizate frecvent. Elementulcheie al unui blog este acela că permite blogger-ului (individ sau grup) să îşi exprime ideile, iar celorlalţi utilizatori să îi răspundă prin comentarii.  Atât blogurile, cât şi wiki-urile permit utilizatorilor să publice conţinut Web în timp real printr-un browser Web fără ca aceştia să deţină cunoştinţe de programare.  Diferenţa dintre ele constă în: - blogurile permit doar un format simplu asemănător unui jurnal; - wiki-urile nu impun o anumită structură a paginii Web şi permit utilizatorilor să creeze pagini noi sau să le editeze pe cele existente. 
În educaţie, blogurile permit partajarea, accesarea şi actualizarea facilă a informaţiilor. Studenţii le pot folosi atât pentru a-şi prezenta opţiunile proprii, cât şi pentru a adăuga comentarii cu privire la postările celorlalţi participanţi;
   
42
De asemenea, participanţii pot utiliza blogurile sub forma unor jurnale de învăţare sau ca loc de reflecţie, colectare de idei şi conversaţii scurte. Blogurile ajută studenţii „să înţeleagă” ceea ce au învăţat. 
Webcasting Termenul ”Webcasting” se referă la fişiere audio şi video trimise de la o singură sursă c ătre mai mulţi receptori pasivi. În mod obişnuit, conţinuturile educaţionale sunt reprezentate printr-o lecţie video în care un profesorul/expertul vorbeşte mai multor studenţi în acelaşi timp, fără a interacţiona cu aceştia. Pentru trasmisia Web sunt utilizate dispozitive de transmisie audio şi video în Internet. Totuşi, transmisiile înregistrate pot fi utilizate şi în scop asincron.  
Podcasturile Podcasturile sunt programe audio care sunt transmise în Internet. Ele sunt fişiere audio precum cele în format MP3 sau wav.  Fişierele video pot fi utilizate de către profesor pentru a furniza conţinut educaţional (de exemplu, lecţii video scurte în care un expert ţine un discurs pe o anumită temă), motivaţie sau orientare. Ele pot fi folosite pentru a arăta obiecte sau procese în mişcare (de exemplu, elementele componente ale unei maşini), pentru a prezenta oameni reali care vorbesc (de exemplu, la un curs de limba engleză pot fi prezentaţi vorbitori nativi) şi pentru a transmite mesaje emoţionale. Podcasturile pot fi utilizate de către profesor pentru a oferi orientare şi motivaţie. Fişierele audio pot acoperi lacunele de alfabetizare, iar fişierele de dimensiuni relativ mici sunt ceva mai uşor de transmis în bandă de lăţime mai redusă decât fişierele video. 
3.4. Instrumente pentru comunicare sincronă 
Chat şi mesagerie instant Mesageria instant este una dintre cele mai populare aplicaţii Web. Aceasta permite mai multor utilizatori să schimbe informaţii în timp real, în format text folosind o aplicaţie Web sau desktop.  Un grup de utilizatori poate începe o conversaţie direct, utilizând text, într-un spaţiu numit de obicei ”cameră de chat”. Într-o sesiune tipică de
  
43
chat, toţi utilizatorii văd mesajele. Cu toate acestea, unele chat-uri permit transmiterea de mesaje doar anumitor membri ai sesiunii. Chat-ul poate fi folosit precum un canal comunicare pentru întrebări şi răspunsuri pe parcursul unei prezentări sau întâlniri. În mod alternativ, chat-ul poate fi folosit pentru un eveniment separat (de exemplu, o întâlnire a unui grup de studiu sau o simulare de roluri). Există unele instrumente cu care profesorii pot crea „sesiuni de stimulare”. Această abordare poate fi utilizată pentru rezolvarea problemelor în mod competitiv, brainstorming, desfăşurarea unor dezbateri cu grupuri pro şi contra sau pentru dezvoltarea de scenarii. Sesiunile de chat au avantajul că păstrează dialogul textual generat pe parcursul unei discuţii. 
Sondaje de opinie Profesorii pot solicita studenţilor să răspundă la un sondaj de opinie, adesea formulat sub forma unei întrebări cu două sau mai multe răspunsuri posibile. Aceste sondaje pot fi folosite de profesor pentru colectarea opiniilor studenţilor cu privire la anumite teme de curs sau alegerea unor activităţi ale cursului. 
Conferinţele audio şi video Conferinţele audio şi video sunt sesiuni de comunicare care se desfăşoară în timp real între doi sau mai mulţi utilizatori din diferite locaţii. Ele sunt cel mai mult utilizate pentru întâlniri ale membrilor unui proiect. Unele aplicaţii de mesagerie instant pot fi încorporate în aplicaţiile destinate conversaţiilor video. Aplicaţii şi servicii ale Protocolului Voce în Internet (VoIP) permit utilizatorilor să realizeze apeluri de calitate înaltă utilizând reţeaua Internet. Unul dintre cele mai populare programe care folosesc VoIP este Skype. Acesta permite realizarea de apeluri gratuite către alţi utilizatori Skype şi percepe o taxă mică pentru apelurile iniţiate către telefoane obişnuite. Telefoanele asigură o calitate audio mai înaltă şi sunt mai fiabile; VoIP este mai ieftin şi mai facil când vine vorba de comunicare între mai multe persoane în timp real.
   
44
Conferinţele audio pot avea aplicabilitate largă în m-learning şi sunt potrivite pentru tematici de curs în care combinaţia vorbit-ascultat este crucială (de exemplu, cursuri de limbi străine). De asemenea, conferinţele audio înregistrate pot fi făcute disponibile pe podcast şi imită experienţa de tip faţă-în-faţă şi prezenţa umană.  Conferinţele video sunt potrivite în special pentru subiectele de instruire în care este esenţială claritatea vizuală (de exemplu, medicina). Acestea necesită conexiuni foarte rapide la Internet.    
Figura 3.1. Sistemul Cisco TelePresence utilizat   într-o sală de curs virtuală39 
Clasa virtuală O clasă virtuală imită o clasă tradiţională, în sensul că este condusă de un profesor prin integrarea a diferite tipuri de instrumente sincrone precum chatul, conferinţa audio sau partajarea de aplicaţii. Majoritatea instrumentelor specifice clasei virtuale încorporează funcţii similare, deşi interfaţa ecranului poate fi diferită.                                                   39 www.cisco.com
  
45  
Figura 3.2. Modul de funcţionare a unei clase virtuale40   Cea mai mare parte a ecranului are rol de tablă, pe care profesorul poate proiecta diapozitive şi studenţii pot scrie şi desena cu ajutorul instrumentelor de text şi desen. În partea stângă a ecranului, există o fereastră a participantului care arată numele tuturor celor care participă la sesiune, un set de instrumente de folosit pentru interacţiune (comparabile cu cele ale unei clase tradiţionale, precum ridicatul mâinii sau a două degete), fereastra de mesagerie instant pentru a trimite mesaje altor cursanţi sau instructorului şi controlul audio al microfonului şi difuzorului.  3.5. Concluzii Fiecare comunitate on-line are propriile caracteristici. Scopurile variază, structurile sunt diferite şi oamenii sunt diferiţi. Dar există unele stiluri sau modele comune de participare care au fost observate. Comunităţile on-line depind de interacţiunea socială şi schimbul de                                                  40 http://advancedelearning.com/
   
46
informaţii dintre utilizatori. Această interacţiune subliniază elementul de reciprocitate din contractul social nescris între membrii comunităţii.  Atunci când studenţii interacţionează cu un altul sau cu un profesor aceştia obţin idei şi informaţii noi pe care le interpretează şi pe care le transformă în cunoştinţe. Astfel de interacţiuni constituie fundamentul unei comunităţi de studenţi. Dacă studenţii simt că sunt parte a unei comunităţi on-line, aceştia sunt mult mai motivaţi să caute soluţii pentru probleme şi vor reuşi să le rezolve. Provocarea pentru profesori este de a dezvolta strategii şi tehnici pentru a menţine studenţii în comunităţi on-line.  
Bibliografie  
[1] Ardichvilli A., Page V., Wentling T., Motivation and barriers to participation in virtual knowledge sharing in communities of practice,  Journal of knowledge management 7 (1), 2003; [2] Bărbieru, D. I., Şuşnea, E., Crăciun, M., Comunităţi virtuale pentru cercetare, dezvoltare, inovare, Managementul cunoaşterii în universitatea modernă, cap. XXXVII, Editura ASE, , Bucureşti, 2007; [3] Bryant S. L., Forte A., Bruckman A., Becoming Wikipedian: transformation of participation in a collaborative on-line encyclopedia, Conference on Supporting Group Work. Proceedings of the 2005 international ACM SIGGROUP conference on Supporting group work, Florida, 2005; [4] Davenport T. H.; Prusak L., Working knowledge. How organizations manage what they know, 2nd Edition. Cambridge, MA: Harvard Business School Press, 2000; [5] Hof, R. D., Browder S., Elstrom P., Internet Communities, Business Week, 1997; [6] Homans, G. C., The human group, London: Routledge & Kegan Paul, 1951; [7] Kaplan, S. Strategies for collaborative learning building elearning and blended learning communities, 2008, www.donblake.com (accesat la 20 mai 2013); [8] Petrides, L., Jimes, C., Field Building in the Arts and Social Justice: Engaging Teachers, Learners, and Practitioners in the Collaborative Development and Use of Open Educational Resources. Working paper, 2010.
  
47
[9] Rafaeli, S., [(HTML-Index 2)] Interacting with media: Parasocial interaction and real interaction, B. D. Ruben & L. Lievrouw, (Eds.), Information and behavior, 3. Transaction Publishers, 1990; [10] Saint-Onge H, Wallace D, Leveraging Communities of Practice, Butterworth Heinemann, 2003; [11] Sudweeks, F., Rafaeli S., How do you get a hundred strangers to agree: Computer mediated communication and collaboration, T. Harrison & T.D. Stephen (Eds), Computer networking and scholarship in the 21st century university. SUNY Press, 1994.